Muntele Athos

Muntele Athos sau Agios Oros este cea mai veche comunitate monahală din lume, în care s-a definit învăţătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe privind Energiile necreate şi s-a făurit Filocalia rugăciunii neîntrerupte.

Închinat de Maica Domnului monahilor şi sihaştrilor doritori de mântuire în post şi rugăciune, muntele scăldat de apele Mării Egee este un ţinut binecuvântat, desprins de lume de mai bine de un mileniu.

Datorită poziţiei geografice privilegiate - pe o peninsulă cu lungimea de 40 km şi lăţimea cuprinsă între 8 şi 10 km, străbătută de un lanţ muntos, care se termină spre sud cu vârful stâncos al Athosului (2033 m), monahismul a găsit în Muntele Sfânt un loc “ales” pentru izolare, într-o lume a liniştii şi reculegerii, în care dăinuie, sub formă sihăstrească, dinainte de întemeierea primei mănăstiri chinoviale, în perioada bizantină.

Neîntinat de contactul cu lumea exterioară, Muntele, care se înalţă din mare, este tulburător prin frumuseţe şi puritate, cu văi şi defileuri înverzite, vârfuri semeţe acoperite de păduri mediteraneene de pini, chiparoşi, măslini sălbatici şi dafini, izindu-se printre ravine prăpăstioase, şi izvoare cu apă cristalină curgând domol pe sub stejari şi castani umbroşi.

In acest cadru natural fără de prihană, se profilează, fie căţărate pe versanţi în cele mai îndrăzneţe poziţii, fie aşezate la vedere în apropiere de ţărm, siluetele impunătoare ale mânăstirilor, împrejmuite de livezi de măslini de un verde-argintiu.

Impresionante prin dimensiuni şi stilurile architectonice etalate, mânăstirile athonite se constituie într-un tezaur cultural unic al Ortodoxiei, de o inimaginabilă valoare, prin odoarele moştenite şi păstrate cu grijă secole de-a rândul.

Fresce cu caracter religios, mozaicuri extrem de rare, biblioteci înţesate de manuscrise vechi, icoane făcătoare de minuni, miniaturi, artefacte îmbrăcate în aur şi pietre preţioase, daruri primite de la împăraţii bizantini, slavi şi domnitorii români, moaşte sfinte şi, mai presus de toate, o bucată din lemnul Sfintei Cruci alcătuiesc cea mai vastă colecţie de artă creştină din lume, acumulată în decurs de 1000 de ani.

În Sfântul Munte Athos, care are statutul de republică monahală, cu regim administrativ autonom în cadrul Greciei din 1926, îşi caută mântuirea în prezent aproximativ 1.500 de călugări ortodocşi, în 20 de mânăstiri mari, zise împărăteşti, 12 schituri şi un număr necunoscut de comunităţi monastice mici şi sihăstrii (kellia, kalyves, kathismata şi hesychasteri).

Această republică monahală autonomă, a cărei capitală se află la Careia, este condusă de un Areopag restrâns, format din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, în frunte cu 4 epistaţi, care reprezintă puterea executivă.

În Careia îşi are reşedinţa guvernatorul civil. Accesul în Sfântul Munte se face exclusiv prin portul Dafne. Comunicarea şi aprovizionarea se pot face, de asemenea, prin porturile Ouranopolis şi Ierissos.

Organizarea vieţii monahale în Muntele Sfânt este bazată pe regulile cuprinse în cele şapte typikoane (statute), datând din perioada 971-1810 şi ratificate de Conferinţa de la Laussane în 1923.

Viaţa şi practicile religioase de zi cu zi ale călugărilor se desfăşoară strict după regulile bizantine, nemodificate de-a lungul secolelor.

De aceea, pătrunderea în Sfântul Munte echivalează, fără a exagera, cu o întoarcere în timp, în adevăratul sens al cuvântului.

Calendarul Iulian este folosit şi în prezent, astfel că data este decalată cu 14 zile faţă de restul lumii. La răsăritul soarelui, ceasurile indică ora 1.00, iar la apus, acele se opresc în dreptul numărului 12.

Viaţa monahală în Muntele Sfânt urmează stilurile cenobitic, idioritmic şi solitar. Din cele 20 de mânăstiri mari, 11 au stilul de viaţă cenobitic, iar restul de 9 urmează stilul idioritmic.

Aşezămintele româneşti, ca si cele ruseşti, sunt organizate cenobitic, cu exceptia schitului Lacu şi a sihăstriilor.

Organizarea cenobitică presupune o viaţă comunitară.

Călugării nu au avere personală, locuiesc în chiliile din incinta mănăstirii şi se roagă, muncesc şi mănâncă împreună la trapeză. Ei sunt subordonaţi stareţului care se îngrijeşte de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce.

Călugării se trezesc la o oră după miezul nopţii ca să se roage, la început singuri în chiliile lor, apoi împreună în biserică, unde rămân până când se luminează de ziuă.

Masa este urmată de rugăciuni, după care călugării se retrag pentru a aduce la îndeplinire sarcinile primite de la stareţul mânăstirii. Nimeni nu este scutit de muncă, nici măcar stareţul însuşi.

Spre seară, călugării se adună din nou în biserică pentru liturghia de seară (esperinos), apoi merg la masă. După ultima liturghie (apodeipnon), porţile mânăstirii se inchid, iar călugării se întorc în chili, unde citesc şi se roagă până adorm.

In organizarea idioritmică, călugării au avere şi gospodării proprii, aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afară de incintă. Dacă din punct de vedere material sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică.

Şi aceste mănăstiri sunt conduse de un stareţ, care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mănăstirea respectivă.

În mânăstirile idioritmice, precum şi în schituri, călugării îşi organizează timpul după nevoile personale, dedicându-l rugăciunii şi muncii. Ei se întrunesc doar la liturghia de duminică şi la sărbători. În zilele obişnuite, călugării se roagă în paraclise, în propria chilie sau sihăstrie.

Cele 20 de mânăstiri athonite cu drepturi egale, care conduc tot Muntele Sfânt, sunt următoarele: Mânăstirea Marea Lavră, Mânăstirea Vatoped, Mânăstirea Iviron, Mânăstirea Hilandar, Mânăstirea Dionisiu, Mânăstirea Cutlumus, Mânăstirea Pantocrator, Mânăstirea Xiropotamu, Mânăstirea Zografu, Mânăstirea Dochiariu, Mânăstirea Caracalu, Mânăstirea Fileteu, Mânăstirea Simonos Petra, Mânăstirea Sfântul Pavel, Mânăstirea Stavronichita, Mânăstirea Xenofont, Mânăstirea Grigoriu, Mânăstirea Esfigmenu, Mânăstirea Sfântul Pantelimon şi Mânăstirea Constamonitu.

Dintre acestea, 17 sunt mânăstiri greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbă.

Monahii români aghioriţi, a căror prezenţă în sihăstriile răspândite în tot cuprinsul Muntelui Sfânt este atestată documentar încă din secolul al IX-lea, nu deţin până în prezent o mânăstire împărătească proprie, asemeni grecilor, sârbilor, ruşilor sau bulgarilor.

În ciuda ajutoarelor aduse secole de-a rândul de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, depăşind ca însemnătate orice ajutoare slave sau bizantine, singurele aşezăminte româneşti din Muntele Sfânt sunt Schiturile Podromu şi Lacu, în care nevoiesc 58 de călugări.

Schitul Prodromu aparţine Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, în timp ce Schitul Lacu aparţine de Mănăstirea Sfântul Pavel.

Intrarea pe teritoriul Sfântului Munte Athos, privilegiu aparţinând exclusiv bărbaţilor, presupune obţinerea unui permis de vizitare (diamoneterion), de la Biroul Pelerinilor, cu sediul în Salonic.

Permisul, care se ridică de la Biroul din Ouranopolis, cu o zi înaintea plecării spre Sfântul Munte, permite vizitarea unei singure mânăstiri, pentru care se face rezervare, şi este valabil patru zile calendaristice.

Numărul de permise eliberate zilnic de Biroul Pelerinilor pentru Muntele Athos pentru creştinii ortodocşi este de 120.

Accesul în Sfântul Munte se face exclusiv la bordul unor ambarcaţiuni, care pleacă din Ouranopolis la ora 9.45 spre Dafne, portul de unde se ajunge la mânăstirile Zografu, Dochiaru, Xenofont şi Sfântul Pantelimon.

Din Dafne, pelerinii care deţin permis de vizitare pentru mânăstirile Simonpetra, Grigoriu, Dionisiu, Sfântul Pavel şi schitul Sfânta Ana îşi continuă drumul la bordul unei alte ambarcaţiuni.

Accesul în mânăstirile Esfigmenu şi Vatopedu se face prin portul Ierissos.

Legătura între portul Dafne şi Careia, capitala Muntelui Athos, este asigurată de un autobuz, iar din Careia pelerinii au la dispoziţie microbuze pentru a ajunge la mânăstirile sau schiturile pe care doresc să le viziteze.

La intrarea în mînăstire, pelerinii sunt întâmpinaţi cu Loukoumi (rahat turcesc), raki (o băutură alcoolică făcută în casă), cafea grecească şi apă rece.

La ora 4 dupăamiază iau parte la vecernie, alături de întreaga comunitate monahală, după care, conduşi de stareţ, se îndreaptă spre trapeză, pentru masa de seară.

După masă, pelerinii intră în biserică să se închine la icoanele făcătoare de minuni şi la moaştele sfinte, reprezentând odoarele nepreţuite ale fiecărei mânăstiri.

Pentru cei mai mulţi dintre pelerini, slujba de utrenie, săvârşită la ora 4 dimineaţa, rămâne una dintre experienţele cele mai copleşitoare trăite pe parcursul vizitei în Muntele Sfânt.

Atmosfera încărcată de misticism, generată, în penumbra din interiorul bisericii, de incantaţia tulburătoare venită parcă de dincolo de spaţiu şi timp, amplificată de mirosul dulceag de mir din aer, face ca adevărata frumuseţe a Athosului să transpară pelerinilor, iar sufletul acestora să se înalţe spre ceruri purificat.

Fericiţi cei care pot pătrunde taina Sfântul Munte.

Ouranopolis, graniţa cu Muntele Athos

Situat în afara graniţei cu republica monahală Muntele Athos, Ouranopolis reprezintă poarta spre Grădina Maicii Domnului, cum este supranumit Muntele Sfânt, şi, totodată, singura aşezare laică de pe cuprinsul digitaţiei estice a Peninsulei Chalkidiki.

“Oraşul ceresc” (traducerea numelui propriu Ouranopolis), cu cele aproximativ 100 de case, îngrămădite în jurul turnului bizantin, zecile de hoteluri, taverne şi magazine de suveniruri, constituie în prezent o pitorească destinaţie de tranzit pentru milioane de pelerini, călugări şi turişti, animaţi de dorinţa de a vedea impunătoarele mânăstiri de pe Muntele Sfânt, dar şi un loc de petrecere a vacanţei în milocul naturii pure, de o frumuseţe cuceritoare.

Casele, nu mai înalte de două niveluri, tencuite în alb, cu acoperişuri roşii de ţiglă şi balcoane de lemn, străduţele înguste pietruite, împodobite cu ghivece de muşcate şi garoafe, de toate culorile, micuţa biserică cu clopotniţă proprie şi nartex de lemn, amplasată în centru, imprimă aşezării scăldate pe două laturi de apele limpezi ale mării un farmec cu totul aparte.

Principalul reper al aşezării îl reprezintă turnul bizantin, cea mai impunătoare structură monumentală din Chalkidiki, construită în secolul al XIV-lea prin strădania mânăstirii Vatopedu.

Turnul a fost incendiat în 1821 şi restaurat puţin după 1865, odată cu construirea unor anexe (o presă pentru producerea uleiului de măsline, un cuptor, grajduri, un atelier de fierărie şi două clădiri care adăposteau muncitorii civili), dintre care se mai păstrează doar turnul, atelierul de fierărie şi casele lucrătorilor.

În 1922, ca soluţie la problema găsirii unor teritorii pe care refugiaţii din Caesaria şi Propontida să se poată stabili definitiv, guvernul elen a decis confiscarea domeniului mânăstiresc din jurul turnului Ouranopolis. Foştii negustori şi ţesători de covoare au locuit în clădirile mânăstireşti abandonate până la construirea primelor case.


Din 1922, turnul, folosit până atunci ca locuinţă pentru administratorii călugări ai fermei, a oferit adăpost timp de 10 ani unei familii de scriitori, formată dintr-o australiancă şi un scoţian, ajunşi în zonă la scurt timp după sosirea refugiaţilor din Caesaria şi Propontida.

Aceştia au sprijinit tânăra comunitate prin asigurarea asistenţei medicale şi aprovizionarea cu medicamente, precum şi prin încurajarea producereii de covoare ţesute manual, meşteşug adus de refugiaţii din Asia Mică.

În 1928, în zonă se formase deja o mică comunitate cu 90 de case, numită Prosforion, aparţinând administrativ oraşului Ierissos.

În 1946, numele aşezării a fost schimbat în Ouranopolis, drept referire la oraşul antic cu acelaşi nume, devenind astfel o aşezare cu drepturi depline.

Despre turnul antic din Ouranopolis, căruia i se datorează denumirea actualei aşezări de la graniţa cu Muntele Athos, nu se cunosc prea multe lucruri.

Este sigur că a fost ridicat în jurul anului 300 Î.C. de către Alexarhos, fratele regelui macedonean Cassandru, dar poziţia exactă a acestuia a rămas, până în prezent, necunoscută.

Turnul înalt din piatră, cu ferestre înguste la partea superioară, stă mărturie, de peste şase veacuri, atacurilor piratereşti din apropierea Muntelui Athos.

Intrarea în turn se face printr-o curte exterioară şi o uşă masivă de lemn, consolidată cu ţinte metalice.

O scară abruptă duce la etajele superioare, unde două balcoane din lemn stau agăţate într-o poziţie precară de zidurile exterioare.

Aici se găseşte o capelă de mici dimensiuni, iar vulturul bizantin cu două capete săpat în piatra de la etaj demonstrează vârsta clădirii.

Capela a fost utilizată de localnici cu mult timp înainte ca biserica să fie construită.

Complet restaurat, turnul bizantin funcţionează în prezent ca muzeu al antichităţilor creştine din Chalkidiki, găzduind ocazional expoziţii ale artiştilor locali.

Promenada din zona portului, în lungul căreia se înşiruie restaurante şi cafenele, oferă privirii spectacolul grandios al îmbarcării şi debarcării a sute şi mii de vizitatori odată, sosiţi din toate colţurile lumii.

Din Ouranopolis pleacă zilnic numeroase ambarcaţiuni spre Muntele Athos.

Fericiţii posesori ai permisului de rezidenţă (diamoneterion) pentru o vizită de 4 zile la una dintre mânăstirile Sfântului Munte pornesc spre portul Dafne la bordul unui vaporaş, care pleacă din Ouranopolis la ora 9.45.

Excursiile organizate pentru turişti în jurul peninsulei Athos, la bordul unor ambarcaţiuni de mare capacitate, au durata de 3 ore şi costă în jur de 15 €.

Pe insuliţele şi atolii Drenia şi Amouliani, situate în golful Provlakas, se poate ajunge în numai 15 minute cu bărcile cu motor sau caiacul.

O alternativă la transportul cu barca cu motor spre insula Amouliani, pe care trăiesc în prezent aproximativ 500 de familii de pescari, o reprezintă vaporaşul privat Megalexandros.

Ouranopolis se găseşte la 55 km nord-est de Ormos Panagias, orăşelul-port de pe coasta estică a Sithoniei, de unde sunt organizate zilnic croaziere în zona Muntelui Athos pentru turiştii din staţiunile estivale ale Sithoniei, şi la aproximativ 82 km nord-est de Neos Marmaras.

Drumul parcurs cu maşina de la Neos Marmaras, via Ormos Panagias, la Ouranopolis reprezintă o experienţă de călătorie, pe care nici drumul dinspre Salonic prin Paleohori, Neohori, Stagira, Ierissos, Nea Roda, Ouranopolis şi nici varianta prin Paleohori, Megali Panagia, Gomati, Ierissos, Nea Roda, Ouranopolis nu o pot egala.

Priveliştea oferită de drumurile costiere între Ormos Panagias şi Pirgiadikia, respectiv între Develiki şi Tripiti, asupra golfului Singitikos şi insulelor Amouliani şi Drenia este de-a dreptul copleşitoare.

Printre produsele locale care pot fi cumpărate ca amintire din Ouranopolis se numără bijuteriile din aur, icoanele pictate în mânăstirile Sfântului Munte şi covoarele tradiţionale ţesute manual.

Adevărate opere de artă, icoanele pictate manual în atelierele mânăstirilor pot fi uşor deosebite de imitaţiile ieftine, imprimate pe lemn, datorită ştampilei aplicate pe spate şi semnăturii, care certifică că nu reprezintă obiecte de patrimoniu.

În ceea ce priveşte covoarele ţesute manual, deşi nu sunt tocmai la îndemâna oricărui cumpărător, prin autenticitate şi frumuseţe îşi merită pe deplin banii (aproximativ 1.500 €/mp).

Alte produse, mai accesibile ca preţ, care pot fi oferite în dar prietenilor şi rudelor la întoarcerea în România sunt: mierea şi tsipouro, o băutură alcoolică de 30-40° tărie, pe care fiecare gospodărie din Ouranopolis o produce în mod tradiţional.

Izolat de lume până la începutul anilor '60, printr-un decret datând din perioada antică, prin care se interzicea construirea de drumuri „pe care să meargă roţi” spre Muntele Athos, Ouranopolis este legat în prezent de Salonic de o şosea modernă, datorită căreia aşezarea sărăcăcioasă de altădată s-a transformat în numai câteva decenii într-o înfloritoare destinaţie turistică.

Deşi liniştea care domnea altădată peste vechiul domeniu mânăstiresc este astăzi doar o amintire, Ouranopolis rămâne, cel puţin pentru moment, un loc în care frumuseţea naturală de o puritate extraordinară şi sentimentul copleşitor al apropierii de locurile sfinte îşi pun amprenta definitiv, făcându-te să revii ani şi ani de-a rândul.