Muntele Athos în varianta turistică

Văzute de la bordul ambarcaţiunilor, care se deplasează până la cca 500 m distanţă de ţărmul peninsulei cu nume sfânt, opt mânăstiri bizantine din lungul coastei vestice a Muntelui Athos se dezvăluie cu generozitate privitorilor sosiţi din toate colţurile lumii special pentru a le admira: Dochiaru, Xenofont, Sfântul Panteliomon, Xiropotamu, Simonpetra, Grigoriu, Dionisiu şi Sfântul Pavel.

Adevărate comori ale Ortodoxiei, reunite într-un tezaur cultural unic, mânăstirile athonite, întemeiate în perioada bizantină şi întreţinute, pe timpul stăpânirii otomane, preponderent din daniile făcute secole de-a rândul de domnitorii Ţării Româneşti şi Moldovei, sunt cunoscute mai mult prin valoarea de simbol spiritual-creştin pe care o reprezintă, decât prin monumentalitatea pe care o înfăţişează.

Asemeni unor fortificaţii medievale, înconjurate de ziduri puternice de apărare, adăpostind între ele biserica, paraclisele, aghiazmatarul, trapeza, chiliile şi clădirile administrative, cele opt aşezăminte sfinte, cu drepturi egale în conducerea statului autonom Athos, se constituie în opt ansambluri monahale de mari dimensiuni, cu caracteristici distincte, alcătuite din construcţii ridicate în perioade şi stiluri arhitectonice diferite.

Majoritatea mânăstirilor au turnuri, construite în interiorul zidurilor de apărare sau în cel mai înalt punct al aşezării, servind ca puncte de observaţie împotriva atacurilor sau ca loc de refugiu pentru monahi, când mânăstirile erau ocupate de jefuitori.

Acestea sunt structuri paralelipipedice cu baza pătratică, prevăzute cu scară interioară şi creneluri la partea superioară.

Turnurile Mânăstirii Xenofont

Alte turnuri au fost construite în zona porturilor naturale din faţa mânăstirilor, deasupra clădirilor în care sunt depozitate ambarcaţiunile.

Chiliile, încăperi de mici dimensiuni, de formă rectangulară sau pătrată, având destinaţia de locuinţe monahale individuale, iau parte la alcătuirea unor structuri masive, construite din piatră sau cărămidă, cu mai multe niveluri, în care accesul se face prin coridoare lungi, acoperite.

Bisericile mânăstirilor, construite în acelaşi stil caracteristic, prezintă toate cele trei părţi de bază ale bisericilor ortodoxe: pronaos, naos şi altar.

Biserica Mânăstirii Dochiaru

Dacă până în 1923, pronaosul bisericilor din mânăstirile athonite era dublu (pronaos interior şi exterior), aşa cum se prezintă pronaosul din biserica Mânăstirii Dionisiu, după această dată unul dintre elementele pronaosului a fost înlocuit printr-o deschidere spaţioasă, prevăzută cu două coloane, situată între pronaos şi naos.

Modelul de bază al arhitecturii athonite a fost urmat până şi de bisericile din perioada postbizantină.

Excepţie face biserica construită în secolul al XIX-lea cu fonduri ruseşti în Mânăstirea Sfântul Pantelimon, care deşi păstrează modelul tradiţional al bisericilor de tip athonit, preia de la arhitectura bisericească rusească două dintre trăsăturile sale caracteristice, şi anume dimensiunile generoase şi domurile.

Biserica Mânăstirii Sfântul Pantelimon

După biserică, trapeza este cea mai importantă construcţie din alcătuirea mânăstirilor athonite. Trapezele sunt spaţii generoase, cu mese lungi, la care întreaga comunitate venită de la Sfânta Liturghie îşi are locul. Pereţii acestora sunt acoperiţi cu fresce, a căror temă centrală este Cina cea de Taină.

Trapezele sunt înconjurate de clădiri auxiliare, adăpostind bucătăria, brutăria, cămările şi crama.

În Mânăstirile Dionisiu, Dochiaru şi Xenofont trapeza comunică cu biserica printr-un portic.

În fiecare mânăstire se găsesc mai multe paraclise, închinate Mântuitorului, Maicii Domnului şi diferitor sfinţi, unele încorporate bisericilor (dedicate venerării unor sfinte moaşte), altele amplasate în turnuri, chilii sau prezente ca structuri independente în curtea interioară sau lângă porţile mânăstirilor.

Arhitectura clădirilor destinate adăpostirii ambarcaţiunilor, amplasate în porturile naturale din dreptul mânăstirilor, este extrem de interesantă.

Aceste construcţii, prevăzute cu turnuri de apărare, completează tabloul arhitectural impresionant al mânăstirilor athonite de pe coasta vestică a Sfântului Munte.

Clădirea bărcilor, prevăzută cu turn (Mânăstirea Simonpetra)

Toate cele 8 mânăstiri cuibărite de mai bine de un mileniu în coasta Muntelui Binecuvântat de Fecioara Sfântă, au fost refăcute din temelii şi întreţinute prin donaţiile domnitorilor şi boierilor din Ţara Românescă şi Moldova, acestea depăşind ca importanţă orice alte contribuţii slave sau bizantine.

Alexandru Lăpuşneanu rezideşte în întregime biserica, turnurile, zidurile de apărare şi chiliile din incinta Mânăstirii Dochiaru (1552-1568), iar doamna Ruxandra, soţia domnitorului, donează aceleeşi mânăstiri impresionanta sumă de 165.000 aspri de argint, cea mai mare donatie facută vreodată de domnii români Muntelui Athos.

După Ştefan cel Mare, cei mai mari ctitori ai Mânăstirii Xenofont au fost boierii Craioveni (Barbu Banu, Danciu Vornicu, Pârvu şi Radu), Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi domnii fanarioţi, până la Matei Racoviţă (1763).

Cel mai mare ctitor român al Mânăstirii Sfântul Pantelimon este domnul Moldovei Scarlat Callimachi (1812-1819), care zideşte din temelii biserica centrală, trapeza mare proiectată pentru 1000 de monahi, clopotniţa şi o parte din corpul chiliilor.

Mânăstirea Hiropotamu este refăcută prin contribuţia domnitorului Alexandru Lapuşneanu, care rezideşte biserica şi reface trapeza mare.

Mânăstirea Simonpetra este refăcută integral de Mihai Viteazu dupa incendiul din 1580.

Ştefan cel Mare, cel mai mare ctitor al Mânăstirii Grigoriu, zideşte din temelii biserica şi întreaga incintă a mânăstirii în 1497.

In anul 1500, acesta donează mânăstirii 24.000 aspri pentru cumpărarea unui metoc, iar mai târziu Ştefăniţă Vodă (1517) şi Alexandru Lăpuşneanu (1553) continuă daniile înaintaşului lor.

Mânăstirea Grigoriu

Între anii 1515-1520, Neagoe Basarab reface din temelii biserica, chiliile şi întreaga incintă a Mânăstirii Dionisiu şi donează un chivot de aur şi argint, unul dintre cele mai frumoase şi pretioase obiecte de arta din tot Athosul. Intre anii 1546-1548, biserica si trapeza mânăstirii sunt pictate prin contribuţia domnitorului Petru Rareş şi a doamnei Elena.

Mânăstirea Dionisiu

În Mânăstirea Sfântu Pavel, Ştefan cel Mare construieşte un baptisteriu, renovează biserica şi construieşte un apeduct, Neagoe Basarab ridică turnul de aparare şi zidurile de incintă, iar Constantin Brâncoveanu construieşte paraclisul "Sfinţii Împaraţi Constantin şi Elena" şi reînnoieşte chiliile mânăstirii.

Mânăstirea Sfântul Pavel

Tezaurul de o inestimabilă valoare istorică, culturală şi artistică, pe care mânăstirile athonite de pe coasta de vest a Muntelui Sfânt îl constituie, prin odoarele moştenite şi păstrate cu grijă în decurs de un mileniu, cuprinde:

• fresce cu caracter religios: frescele care împodobesc pereţii bisericilor din mânăstirile Dionisiu (1546) şi Dochiaru (1548), realizate de pictorul cretan Tzortzis, frescele din biserica veche a Mânăstirii Xenofont şi din paraclisul Sfântului Gheorghe din Mânăstirea Sfântul Pavel, pictate de Andonis, remarcabile prin frumuseţe şi valoare, frescele din trapeza şi paraclisele Mânăstirii Dionisiu, pictate de Makarios în 1615.

• icoane făcătoare de minuni: : „Gorgoepicusa” sau “Grabnic-Ascultătoarea”, a doua ca renume şi valoare dintre icoanele făcătoare de minuni din Sfântul Munte, pictată în frescă, pe unul din pereţii exteriori ai trapezei Mânăstirii Dochiaru, în perioada restaurării bisericii de către Alexandru Lăpuşneanu; icoana Maicii Domnului numită „Povăţuitoarea” („Hodeghetria”), icoana Sfântului Gheorghe (mozaic pe lemn, sec. XII) şi icoana Sfântului Dimitrie (mozaic pe lemn, sec. XII) din Mânăstirea Xenofont, considerate importante opere de artă; icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de “Pantanasa”, dăruită de Maria Asanina Paleoloaga (mama domnului Bogdan al Ţării Moldovei), din Mânăstirea Grigoriu; icoana Sfântului Pantelimon din mânăstirea cu acelaşi nume, icoanele din Mânăstirea Grigoriu, pictate de artistul cretan Theophanes în secolul al XVI-lea şi cele din Mânăstirea Dionisiu, pictate de Euphrosynos.

• moaşte sfinte: părticele din trupurile Sf. Haralambie, Sf. Mercurie, capul Sf. Teodor, capul Sfântului Pantelimon, părticele din moaştele Sfântului Iosif, păzitorul Sfintei Fecioare, o părticică din moaştele Sfântului Apostol Toma, o bucată din piatra de pe mormântul Domnului, o bucată din lemnul Crucii Domnului îmbrăcată în argint, un deget al Sf. Vasile cel Mare, capul Sf. Axentie, o bucată din moaştele Sf. Salomeia, bucăţi din faşa şi scutecele Domnului, parte din darurile care le-au adus magii la naşterea Domnului, părticele din moaştele Sf. Pantelimon, ale Sf. Grigore Teologul, ale Sf. Dionisie şi ale Sf. muceniţe Fotini Samarineanca, mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, un dinte al Sf. Hristofor, părticele de la Sf. evanghelist Luca, o bucată din trestia pe care Irod i-a dat-o spre batjocură Mântuitorului, o cutie de argint cu darurile aduse de magi Domnului la Vitleem, precum şi părticele din sfintele moaşte de la Constantin cel Mare, Sf. Silvestru, Sf. Haralambie, Sf. Trifon, capul Sf. Teodor Stratilat, piciorul Sf. Grigore Teologul şi alţii.

• biblioteci înţesate de manuscrise vechi: peste 60.000 de volume tipărite şi 4.500 de manuscrise, dintre care 161 pe pergament, datând din secolele XI-XVIII-lea, cărţi rare şi manuscrise de muzică religioasă veche.

Acestora li se adugă numeroase miniaturi şi artefacte îmbrăcate în aur şi pietre preţioase, dăruite de împăraţii bizantini, slavi şi români

O adevărată întoarcere în timp şi spaţiu, experienţa apropierii de sfintele mânăstiri ale Muntelui Athos, te încarcă pe viaţă cu harul şi Energiile sale necreate.

Posibilităţi de vizitare

Pentru vederea de la distanţă a mânăstirilor de pe coasta vestică a peninsulei Athos, agenţiile de turism locale organizează excursii cu vaporul, cu durata de aproximativ 6 ore, cu plecare din portul Ormos Panagias, escală 2 ore în Ouranopolis şi retur.

Costul excursiei, care variază între 40 şi 50 €, include transportul de la hotel până în portul Ormos Panagias şi din port la hotel, precum şi posibilitatea vizionării pe vapor a unui spectacol de muzică şi dansuri tradiţionale greceşti.

Distanţa din Neos Marmaras până în Ormos Panagias este de cca 22 km, astfel încât turişii sosiţi în vacanţă cu autoturismul pot efectua excursia pe cont propriu, din Ormos Panagias urmând să achiziţioneze doar biletele pentru călătoria cu vaporul.

Pe parcursul călătoriei se pot vedea 8 din cele 10 mânăstiri de pe coasta vestică a Muntelui Sfânt, de la 500 m distanţă faţă de ţărm, şi asculta prezentarea sumară a ghidului în limbile engleză, germană, rusă şi română.

Muntele Athos

Muntele Athos sau Agios Oros este cea mai veche comunitate monahală din lume, în care s-a definit învăţătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe privind Energiile necreate şi s-a făurit Filocalia rugăciunii neîntrerupte.

Închinat de Maica Domnului monahilor şi sihaştrilor doritori de mântuire în post şi rugăciune, muntele scăldat de apele Mării Egee este un ţinut binecuvântat, desprins de lume de mai bine de un mileniu.

Datorită poziţiei geografice privilegiate - pe o peninsulă cu lungimea de 40 km şi lăţimea cuprinsă între 8 şi 10 km, străbătută de un lanţ muntos, care se termină spre sud cu vârful stâncos al Athosului (2033 m), monahismul a găsit în Muntele Sfânt un loc “ales” pentru izolare, într-o lume a liniştii şi reculegerii, în care dăinuie, sub formă sihăstrească, dinainte de întemeierea primei mănăstiri chinoviale, în perioada bizantină.

Neîntinat de contactul cu lumea exterioară, Muntele, care se înalţă din mare, este tulburător prin frumuseţe şi puritate, cu văi şi defileuri înverzite, vârfuri semeţe acoperite de păduri mediteraneene de pini, chiparoşi, măslini sălbatici şi dafini, izindu-se printre ravine prăpăstioase, şi izvoare cu apă cristalină curgând domol pe sub stejari şi castani umbroşi.

In acest cadru natural fără de prihană, se profilează, fie căţărate pe versanţi în cele mai îndrăzneţe poziţii, fie aşezate la vedere în apropiere de ţărm, siluetele impunătoare ale mânăstirilor, împrejmuite de livezi de măslini de un verde-argintiu.

Impresionante prin dimensiuni şi stilurile architectonice etalate, mânăstirile athonite se constituie într-un tezaur cultural unic al Ortodoxiei, de o inimaginabilă valoare, prin odoarele moştenite şi păstrate cu grijă secole de-a rândul.

Fresce cu caracter religios, mozaicuri extrem de rare, biblioteci înţesate de manuscrise vechi, icoane făcătoare de minuni, miniaturi, artefacte îmbrăcate în aur şi pietre preţioase, daruri primite de la împăraţii bizantini, slavi şi domnitorii români, moaşte sfinte şi, mai presus de toate, o bucată din lemnul Sfintei Cruci alcătuiesc cea mai vastă colecţie de artă creştină din lume, acumulată în decurs de 1000 de ani.

În Sfântul Munte Athos, care are statutul de republică monahală, cu regim administrativ autonom în cadrul Greciei din 1926, îşi caută mântuirea în prezent aproximativ 1.500 de călugări ortodocşi, în 20 de mânăstiri mari, zise împărăteşti, 12 schituri şi un număr necunoscut de comunităţi monastice mici şi sihăstrii (kellia, kalyves, kathismata şi hesychasteri).

Această republică monahală autonomă, a cărei capitală se află la Careia, este condusă de un Areopag restrâns, format din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, în frunte cu 4 epistaţi, care reprezintă puterea executivă.

În Careia îşi are reşedinţa guvernatorul civil. Accesul în Sfântul Munte se face exclusiv prin portul Dafne. Comunicarea şi aprovizionarea se pot face, de asemenea, prin porturile Ouranopolis şi Ierissos.

Organizarea vieţii monahale în Muntele Sfânt este bazată pe regulile cuprinse în cele şapte typikoane (statute), datând din perioada 971-1810 şi ratificate de Conferinţa de la Laussane în 1923.

Viaţa şi practicile religioase de zi cu zi ale călugărilor se desfăşoară strict după regulile bizantine, nemodificate de-a lungul secolelor.

De aceea, pătrunderea în Sfântul Munte echivalează, fără a exagera, cu o întoarcere în timp, în adevăratul sens al cuvântului.

Calendarul Iulian este folosit şi în prezent, astfel că data este decalată cu 14 zile faţă de restul lumii. La răsăritul soarelui, ceasurile indică ora 1.00, iar la apus, acele se opresc în dreptul numărului 12.

Viaţa monahală în Muntele Sfânt urmează stilurile cenobitic, idioritmic şi solitar. Din cele 20 de mânăstiri mari, 11 au stilul de viaţă cenobitic, iar restul de 9 urmează stilul idioritmic.

Aşezămintele româneşti, ca si cele ruseşti, sunt organizate cenobitic, cu exceptia schitului Lacu şi a sihăstriilor.

Organizarea cenobitică presupune o viaţă comunitară.

Călugării nu au avere personală, locuiesc în chiliile din incinta mănăstirii şi se roagă, muncesc şi mănâncă împreună la trapeză. Ei sunt subordonaţi stareţului care se îngrijeşte de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce.

Călugării se trezesc la o oră după miezul nopţii ca să se roage, la început singuri în chiliile lor, apoi împreună în biserică, unde rămân până când se luminează de ziuă.

Masa este urmată de rugăciuni, după care călugării se retrag pentru a aduce la îndeplinire sarcinile primite de la stareţul mânăstirii. Nimeni nu este scutit de muncă, nici măcar stareţul însuşi.

Spre seară, călugării se adună din nou în biserică pentru liturghia de seară (esperinos), apoi merg la masă. După ultima liturghie (apodeipnon), porţile mânăstirii se inchid, iar călugării se întorc în chili, unde citesc şi se roagă până adorm.

In organizarea idioritmică, călugării au avere şi gospodării proprii, aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afară de incintă. Dacă din punct de vedere material sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică.

Şi aceste mănăstiri sunt conduse de un stareţ, care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mănăstirea respectivă.

În mânăstirile idioritmice, precum şi în schituri, călugării îşi organizează timpul după nevoile personale, dedicându-l rugăciunii şi muncii. Ei se întrunesc doar la liturghia de duminică şi la sărbători. În zilele obişnuite, călugării se roagă în paraclise, în propria chilie sau sihăstrie.

Cele 20 de mânăstiri athonite cu drepturi egale, care conduc tot Muntele Sfânt, sunt următoarele: Mânăstirea Marea Lavră, Mânăstirea Vatoped, Mânăstirea Iviron, Mânăstirea Hilandar, Mânăstirea Dionisiu, Mânăstirea Cutlumus, Mânăstirea Pantocrator, Mânăstirea Xiropotamu, Mânăstirea Zografu, Mânăstirea Dochiariu, Mânăstirea Caracalu, Mânăstirea Fileteu, Mânăstirea Simonos Petra, Mânăstirea Sfântul Pavel, Mânăstirea Stavronichita, Mânăstirea Xenofont, Mânăstirea Grigoriu, Mânăstirea Esfigmenu, Mânăstirea Sfântul Pantelimon şi Mânăstirea Constamonitu.

Dintre acestea, 17 sunt mânăstiri greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbă.

Monahii români aghioriţi, a căror prezenţă în sihăstriile răspândite în tot cuprinsul Muntelui Sfânt este atestată documentar încă din secolul al IX-lea, nu deţin până în prezent o mânăstire împărătească proprie, asemeni grecilor, sârbilor, ruşilor sau bulgarilor.

În ciuda ajutoarelor aduse secole de-a rândul de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, depăşind ca însemnătate orice ajutoare slave sau bizantine, singurele aşezăminte româneşti din Muntele Sfânt sunt Schiturile Podromu şi Lacu, în care nevoiesc 58 de călugări.

Schitul Prodromu aparţine Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, în timp ce Schitul Lacu aparţine de Mănăstirea Sfântul Pavel.

Intrarea pe teritoriul Sfântului Munte Athos, privilegiu aparţinând exclusiv bărbaţilor, presupune obţinerea unui permis de vizitare (diamoneterion), de la Biroul Pelerinilor, cu sediul în Salonic.

Permisul, care se ridică de la Biroul din Ouranopolis, cu o zi înaintea plecării spre Sfântul Munte, permite vizitarea unei singure mânăstiri, pentru care se face rezervare, şi este valabil patru zile calendaristice.

Numărul de permise eliberate zilnic de Biroul Pelerinilor pentru Muntele Athos pentru creştinii ortodocşi este de 120.

Accesul în Sfântul Munte se face exclusiv la bordul unor ambarcaţiuni, care pleacă din Ouranopolis la ora 9.45 spre Dafne, portul de unde se ajunge la mânăstirile Zografu, Dochiaru, Xenofont şi Sfântul Pantelimon.

Din Dafne, pelerinii care deţin permis de vizitare pentru mânăstirile Simonpetra, Grigoriu, Dionisiu, Sfântul Pavel şi schitul Sfânta Ana îşi continuă drumul la bordul unei alte ambarcaţiuni.

Accesul în mânăstirile Esfigmenu şi Vatopedu se face prin portul Ierissos.

Legătura între portul Dafne şi Careia, capitala Muntelui Athos, este asigurată de un autobuz, iar din Careia pelerinii au la dispoziţie microbuze pentru a ajunge la mânăstirile sau schiturile pe care doresc să le viziteze.

La intrarea în mînăstire, pelerinii sunt întâmpinaţi cu Loukoumi (rahat turcesc), raki (o băutură alcoolică făcută în casă), cafea grecească şi apă rece.

La ora 4 dupăamiază iau parte la vecernie, alături de întreaga comunitate monahală, după care, conduşi de stareţ, se îndreaptă spre trapeză, pentru masa de seară.

După masă, pelerinii intră în biserică să se închine la icoanele făcătoare de minuni şi la moaştele sfinte, reprezentând odoarele nepreţuite ale fiecărei mânăstiri.

Pentru cei mai mulţi dintre pelerini, slujba de utrenie, săvârşită la ora 4 dimineaţa, rămâne una dintre experienţele cele mai copleşitoare trăite pe parcursul vizitei în Muntele Sfânt.

Atmosfera încărcată de misticism, generată, în penumbra din interiorul bisericii, de incantaţia tulburătoare venită parcă de dincolo de spaţiu şi timp, amplificată de mirosul dulceag de mir din aer, face ca adevărata frumuseţe a Athosului să transpară pelerinilor, iar sufletul acestora să se înalţe spre ceruri purificat.

Fericiţi cei care pot pătrunde taina Sfântul Munte.