Muntele Athos

Muntele Athos sau Agios Oros este cea mai veche comunitate monahală din lume, în care s-a definit învăţătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe privind Energiile necreate şi s-a făurit Filocalia rugăciunii neîntrerupte.

Închinat de Maica Domnului monahilor şi sihaştrilor doritori de mântuire în post şi rugăciune, muntele scăldat de apele Mării Egee este un ţinut binecuvântat, desprins de lume de mai bine de un mileniu.

Datorită poziţiei geografice privilegiate - pe o peninsulă cu lungimea de 40 km şi lăţimea cuprinsă între 8 şi 10 km, străbătută de un lanţ muntos, care se termină spre sud cu vârful stâncos al Athosului (2033 m), monahismul a găsit în Muntele Sfânt un loc “ales” pentru izolare, într-o lume a liniştii şi reculegerii, în care dăinuie, sub formă sihăstrească, dinainte de întemeierea primei mănăstiri chinoviale, în perioada bizantină.

Neîntinat de contactul cu lumea exterioară, Muntele, care se înalţă din mare, este tulburător prin frumuseţe şi puritate, cu văi şi defileuri înverzite, vârfuri semeţe acoperite de păduri mediteraneene de pini, chiparoşi, măslini sălbatici şi dafini, izindu-se printre ravine prăpăstioase, şi izvoare cu apă cristalină curgând domol pe sub stejari şi castani umbroşi.

In acest cadru natural fără de prihană, se profilează, fie căţărate pe versanţi în cele mai îndrăzneţe poziţii, fie aşezate la vedere în apropiere de ţărm, siluetele impunătoare ale mânăstirilor, împrejmuite de livezi de măslini de un verde-argintiu.

Impresionante prin dimensiuni şi stilurile architectonice etalate, mânăstirile athonite se constituie într-un tezaur cultural unic al Ortodoxiei, de o inimaginabilă valoare, prin odoarele moştenite şi păstrate cu grijă secole de-a rândul.

Fresce cu caracter religios, mozaicuri extrem de rare, biblioteci înţesate de manuscrise vechi, icoane făcătoare de minuni, miniaturi, artefacte îmbrăcate în aur şi pietre preţioase, daruri primite de la împăraţii bizantini, slavi şi domnitorii români, moaşte sfinte şi, mai presus de toate, o bucată din lemnul Sfintei Cruci alcătuiesc cea mai vastă colecţie de artă creştină din lume, acumulată în decurs de 1000 de ani.

În Sfântul Munte Athos, care are statutul de republică monahală, cu regim administrativ autonom în cadrul Greciei din 1926, îşi caută mântuirea în prezent aproximativ 1.500 de călugări ortodocşi, în 20 de mânăstiri mari, zise împărăteşti, 12 schituri şi un număr necunoscut de comunităţi monastice mici şi sihăstrii (kellia, kalyves, kathismata şi hesychasteri).

Această republică monahală autonomă, a cărei capitală se află la Careia, este condusă de un Areopag restrâns, format din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, în frunte cu 4 epistaţi, care reprezintă puterea executivă.

În Careia îşi are reşedinţa guvernatorul civil. Accesul în Sfântul Munte se face exclusiv prin portul Dafne. Comunicarea şi aprovizionarea se pot face, de asemenea, prin porturile Ouranopolis şi Ierissos.

Organizarea vieţii monahale în Muntele Sfânt este bazată pe regulile cuprinse în cele şapte typikoane (statute), datând din perioada 971-1810 şi ratificate de Conferinţa de la Laussane în 1923.

Viaţa şi practicile religioase de zi cu zi ale călugărilor se desfăşoară strict după regulile bizantine, nemodificate de-a lungul secolelor.

De aceea, pătrunderea în Sfântul Munte echivalează, fără a exagera, cu o întoarcere în timp, în adevăratul sens al cuvântului.

Calendarul Iulian este folosit şi în prezent, astfel că data este decalată cu 14 zile faţă de restul lumii. La răsăritul soarelui, ceasurile indică ora 1.00, iar la apus, acele se opresc în dreptul numărului 12.

Viaţa monahală în Muntele Sfânt urmează stilurile cenobitic, idioritmic şi solitar. Din cele 20 de mânăstiri mari, 11 au stilul de viaţă cenobitic, iar restul de 9 urmează stilul idioritmic.

Aşezămintele româneşti, ca si cele ruseşti, sunt organizate cenobitic, cu exceptia schitului Lacu şi a sihăstriilor.

Organizarea cenobitică presupune o viaţă comunitară.

Călugării nu au avere personală, locuiesc în chiliile din incinta mănăstirii şi se roagă, muncesc şi mănâncă împreună la trapeză. Ei sunt subordonaţi stareţului care se îngrijeşte de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce.

Călugării se trezesc la o oră după miezul nopţii ca să se roage, la început singuri în chiliile lor, apoi împreună în biserică, unde rămân până când se luminează de ziuă.

Masa este urmată de rugăciuni, după care călugării se retrag pentru a aduce la îndeplinire sarcinile primite de la stareţul mânăstirii. Nimeni nu este scutit de muncă, nici măcar stareţul însuşi.

Spre seară, călugării se adună din nou în biserică pentru liturghia de seară (esperinos), apoi merg la masă. După ultima liturghie (apodeipnon), porţile mânăstirii se inchid, iar călugării se întorc în chili, unde citesc şi se roagă până adorm.

In organizarea idioritmică, călugării au avere şi gospodării proprii, aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar în afară de incintă. Dacă din punct de vedere material sunt independenţi, călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică.

Şi aceste mănăstiri sunt conduse de un stareţ, care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică a monahilor din mănăstirea respectivă.

În mânăstirile idioritmice, precum şi în schituri, călugării îşi organizează timpul după nevoile personale, dedicându-l rugăciunii şi muncii. Ei se întrunesc doar la liturghia de duminică şi la sărbători. În zilele obişnuite, călugării se roagă în paraclise, în propria chilie sau sihăstrie.

Cele 20 de mânăstiri athonite cu drepturi egale, care conduc tot Muntele Sfânt, sunt următoarele: Mânăstirea Marea Lavră, Mânăstirea Vatoped, Mânăstirea Iviron, Mânăstirea Hilandar, Mânăstirea Dionisiu, Mânăstirea Cutlumus, Mânăstirea Pantocrator, Mânăstirea Xiropotamu, Mânăstirea Zografu, Mânăstirea Dochiariu, Mânăstirea Caracalu, Mânăstirea Fileteu, Mânăstirea Simonos Petra, Mânăstirea Sfântul Pavel, Mânăstirea Stavronichita, Mânăstirea Xenofont, Mânăstirea Grigoriu, Mânăstirea Esfigmenu, Mânăstirea Sfântul Pantelimon şi Mânăstirea Constamonitu.

Dintre acestea, 17 sunt mânăstiri greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbă.

Monahii români aghioriţi, a căror prezenţă în sihăstriile răspândite în tot cuprinsul Muntelui Sfânt este atestată documentar încă din secolul al IX-lea, nu deţin până în prezent o mânăstire împărătească proprie, asemeni grecilor, sârbilor, ruşilor sau bulgarilor.

În ciuda ajutoarelor aduse secole de-a rândul de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, depăşind ca însemnătate orice ajutoare slave sau bizantine, singurele aşezăminte româneşti din Muntele Sfânt sunt Schiturile Podromu şi Lacu, în care nevoiesc 58 de călugări.

Schitul Prodromu aparţine Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, în timp ce Schitul Lacu aparţine de Mănăstirea Sfântul Pavel.

Intrarea pe teritoriul Sfântului Munte Athos, privilegiu aparţinând exclusiv bărbaţilor, presupune obţinerea unui permis de vizitare (diamoneterion), de la Biroul Pelerinilor, cu sediul în Salonic.

Permisul, care se ridică de la Biroul din Ouranopolis, cu o zi înaintea plecării spre Sfântul Munte, permite vizitarea unei singure mânăstiri, pentru care se face rezervare, şi este valabil patru zile calendaristice.

Numărul de permise eliberate zilnic de Biroul Pelerinilor pentru Muntele Athos pentru creştinii ortodocşi este de 120.

Accesul în Sfântul Munte se face exclusiv la bordul unor ambarcaţiuni, care pleacă din Ouranopolis la ora 9.45 spre Dafne, portul de unde se ajunge la mânăstirile Zografu, Dochiaru, Xenofont şi Sfântul Pantelimon.

Din Dafne, pelerinii care deţin permis de vizitare pentru mânăstirile Simonpetra, Grigoriu, Dionisiu, Sfântul Pavel şi schitul Sfânta Ana îşi continuă drumul la bordul unei alte ambarcaţiuni.

Accesul în mânăstirile Esfigmenu şi Vatopedu se face prin portul Ierissos.

Legătura între portul Dafne şi Careia, capitala Muntelui Athos, este asigurată de un autobuz, iar din Careia pelerinii au la dispoziţie microbuze pentru a ajunge la mânăstirile sau schiturile pe care doresc să le viziteze.

La intrarea în mînăstire, pelerinii sunt întâmpinaţi cu Loukoumi (rahat turcesc), raki (o băutură alcoolică făcută în casă), cafea grecească şi apă rece.

La ora 4 dupăamiază iau parte la vecernie, alături de întreaga comunitate monahală, după care, conduşi de stareţ, se îndreaptă spre trapeză, pentru masa de seară.

După masă, pelerinii intră în biserică să se închine la icoanele făcătoare de minuni şi la moaştele sfinte, reprezentând odoarele nepreţuite ale fiecărei mânăstiri.

Pentru cei mai mulţi dintre pelerini, slujba de utrenie, săvârşită la ora 4 dimineaţa, rămâne una dintre experienţele cele mai copleşitoare trăite pe parcursul vizitei în Muntele Sfânt.

Atmosfera încărcată de misticism, generată, în penumbra din interiorul bisericii, de incantaţia tulburătoare venită parcă de dincolo de spaţiu şi timp, amplificată de mirosul dulceag de mir din aer, face ca adevărata frumuseţe a Athosului să transpară pelerinilor, iar sufletul acestora să se înalţe spre ceruri purificat.

Fericiţi cei care pot pătrunde taina Sfântul Munte.